De curând am citit, despre măslinul pe lângă care Domnul Isus a trecut. Nu am putut să trec și eu pe lângă el, fără să mă cercetez. Vă scriu ceea ce Domnul a pus pe inima mea, poate uneia sau alteia îi este un ajutor.
Marcu 11: 13
”A zărit de departe un smochin care avea frunze și a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de smochin, dar n-a găsit decât frunze, căci nu era încă vremea smochinelor.”
Timpul
Vremea?! Nu era vremea! Ce fac eu cu vremea mea? Este supusă Tatălui Ceresc? Poate Acesta oricând să îmi ceară orice, iar eu cu bucurie voi face acel lucru, indiferent că este sau nu vremea pentru lucrul acela?
Așa de ușor îmi fac obiceiuri și mă țin cu dinții de ele. Le țin cu mai mare strictețe decât țin poruncile Domnului și cu o mai mare râvnă decât împlinesc promisiunile date Domnului.
Am vremea când mă trezesc, am vremea când mă pun la somn, am vremea când mă rog, am vremea când citesc Cuvântul, am vremea când mănânc, am vremea când primesc vizitatori, am vremea când lucrez, am vremea când mă plâng, am vremea când nu vreau să văd pe nimeni, am vremea când pot să ajut pe cineva, am vremea PENTRU MINE, am toate aceste vremi. Ceea ce nu este întotdeauna rău. Dar, poate Dumnezeu Tatăl să dispună de vremea mea? Își poate El permite să schimbe orice din vremea pe care mi-am planificat-o eu, așa cum mi-aș dori-o eu, sau așa cum o visez eu?
Contextul
Haideți să ne întoarcem la exemplul nostru desăvârșit, care este Domnul Iisus, ca să învățăm de la El.
Înainte să citim din Matei 14:13, poate ar fi bine să vedem contextul în care se desfășoară întâmplarea aceasta. În versetele de dinainte este descris cum Ioan Botezătorul, acel om care a mers înaintea Domnului, ca să pregătească Calea Domnului, este decapitat. Capul lui este răsplată unui dans. În versetul 12 spune:
”s-au dus de au dat de știre lui Isus”,
Apoi continuă, în prima parte a versetul 13:
”Isus, când a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu”
La auzirea acestei vești Domnul, și-ar fi dorit o vreme la o parte, în pustiu, unde să stea singur, o vreme în care să plângă, poate, pe Ioan. Dar, citim mai departe:
”Noroadele, când au auzit lucrul acesta, au ieșit din cetăți și s-au luat după El pe jos”.
Noroadelor! Voi numai interesele voastre le căutați? Voi nu ați auzit că a murit Ioan? Nu ați auzit că el a fost foarte important pentru Domnul Iisus? Nu v-ați dat seama că ar avea nevoie de o vreme singur?
Se pare că Tatăl Ceresc a dorit să îl facă pe Isus exemplul nostru, ca să nu spună nimeni, că nu știe cum se trece printre o situație sau alta.
Chiar dacă este evident că Domnul și-ar fi dorit mult să se ducă singur la o parte, Tatăl Ceresc a considerat că nu este vremea pentru aceasta, astfel citim în versetul 14:
”Când a ieșit din corabie, Isus a văzut o gloată mare…”, în versetul 21 ne este descrisă mărimea gloatei: ”cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii”.
Să uit de mine însămi
Nu cumva mă regăsesc și eu în această situație? Când poate am căutat să fiu singură, am căutat un timp pentru mine, poate să îmi plâng necazul, însă dintr-o dată: mă sună o persoană, nici bine nu închid alta este la ușă, nici nu a intrat bine, și apare altcineva. Când în sfârșit cred că ACUM am timp pentru mine, un copil începe să plângă, celălalt și-a spart capul, cea mică trebuie schimbată… Ce am făcut eu atunci?
Revolta! Nemulțumire?! vreau vremea mea de jelit, vreau timpul meu, așa cum mi-l doresc eu!
Haideți să ne uităm la Domnul Iisus. Când a văzut gloata, în versetul 14 scrie:
”I s-a făcut milă de ea şi a vindecat pe cei bolnavi”
Ce minunat! Domnul se uită pe El, uite de vremea Lui, uite că și-ar fi dorit o vreme pentru El, o vreme în care să stea singur la o parte, se uită complet pe El însuși. Iată-L, cum începe să se ocupe de nevoile acestor oameni. Începe să le vindece bolile și, sincer, nu cred că au fost puțini bolnavi, totuși El i-a vindecat, a vindecat pe cei bolnavi, pe toți cei bolnavi!
Cum sunt eu când trec prin greu?
Cum sunt eu când sufăr? Când îmi doresc o vreme pentru suferința mea, dar îmi este luată? Tatăl ceresc, în schimb, îmi trimite oameni care trebuie ajutați, mulți oameni, care au nevoie într-un fel sau altul de ajutorul meu. Cum mă port eu atunci? Plâng, după vremea mea, că nu pot să mă ocup de vremea pe care mi-am planificat-o? Abia aștept să plece toți cei care au nevoie de ajutor, să mai meargă și la alții, nu toți la mine. Ah! Copiii aceștia, au și un tată, să se mai ocupe și el de ei, nu doar eu! Închid ușa, să nu mai vină nimeni.
Ce diferită e gândirea Domnului de gândirea mea. Când acești oameni au pătruns în vremea pe care El și-ar fi dorit-o ca să fie singur, El, nu doar că și a schimbat planurile pentru ei, dar s-a îngrijit de toate nevoile lor. Citim mai departe că le-a dat și să mănânce, a făcut tot ce a putut pentru ei.
Domnul a fost plin de roade!
Revenind la versetul cu care am început, îmi pun întrebarea.
Când se va apropia Domnul Isus de mine va găsi roade? Sau, va găsi doar frunze și justificarea slabă, disprețuitoare: ”nu era vremea roadelor!”
Cu bucurie,
Oana
